Ganduri fara noima.

A trecut ceva timp de cand nu am mai deschis Cartea, de cand nu am mai rasfoit paginile prafuite, de cand mana transpirata urmarea randurile. Simteam o chemare. O simteam in strafundul fiintei mele. Dar nu o puteam accesa.
    Obisnuiam sa urmaresc picaturile de ploaie. Sa le privesc pierdut pe parbriz cum se preling usor ca intr-un ritual. Chiar si zapada ma fascina. Unicitatea fulgilor, caderea lor, topirea lor, forme reci si fara scop. Totul e asa simplu, fara nicio insemnatate. As putea face asta la infinit. Dar nimic nu e real. Visez. Cel putin cred.
    Aud o voce. Imi imaginez un chip. Apar Eu. Vorbesc cu mine. Ceva este ciudat. Dar nu. Chiar vorbesc cu mine. Ma aud. Imi soptesc. Apoi lumina. Zaresc in ceata un pod subred. Alerg spre el, simt chemarea din ce in ce mai puternica. Pasesc precaut, astept din moment in moment sa cad in apa neasteptat de clara. Dar tot inaintez, gandesc mai departe de mine. O piatra loveste apa formand inele uriase. Ma scufund. Din nou lumina. Acum de tot.
    E frig. Nimic nu mai este la fel. Incerc sa schimb lucrurile, sa gasesc podul, sa vreau. Cristale de gheata imi inunda venele albastre. Nu stiu.
    Radioul isi continua balada in surdina.